Atat!

Am vrut să mergem de la Timișoara la Reșița, frumos, de dimineață, cu entuziasm muncitoresc. Trebuia luat trenul ăla fain, ăla privat, Regiotrans parcă îi zice.
Cum stăteam pe peron la cam -4 grade (cu real feel cam -10), pe la 7:53 se aude o tanti în difuzoare cum ne anuntă că “trenul personal &)”$@ pleacă în direcția Reșița la ora 7:55 de la linia treia peron”. Ce tare! mai erau două minute. Problema era că nici urmă de tren ș nici vreun David Copperfield care să-l fi făcut să dispară.
Nu-i bai, o fi întârziind și el câteva minute, e normal la noi. Și așteptăm în continuare și se face 8:25 și tren din trei părți. Sună iubita la informații, dar acolo o aștepta o tanti mirată: “cum, n-a plecat trenul??”, “cum, nici n-a venit??”, într-un final a aflat că mai durează cam juma’ de oră până vine. Am mers în gara jegoasă din “Mica Vienă” și am așteptat până ce au trecut cele 60 de minute trecute de această dată ca întîrziere pe tabelă. Ne-am întors pe peron și, văzând că trenul nu mai vine, a urmat un nou apel la informații. Și din nou o tanti luată total prin surprindere, care a trebuit să sune la “domn’ inginer” să ne spună că mai sunt 35-45 de minute până vine. Și cum șanse mari erau să se mai adauge și după, ne-am cărat rapid din gara care te poate deprima într-o zi cât altele în cinci ani. Poate s-ar fi schimbat ceva dacă îi ieșea lui Ciuhandu faza cu parteneriatu’ lui de poveste.
Am revenit la trenul de 13:15, tren care deși era în gară a trebuit să plece cu măcar 5 minute întârziere, c-așa-i în tenis… sau în transporturi… Și uite așa am acumulat nervi cat să-mi ajungă tot concediul, asta făra să-l mai pun la socoteală pe “micul vienez” șofer de expres care se credea stăpânul șoselelor, deșteptul deștepților doar pentru că avea în față o roată mare numită și volan.

Hai notoc!
Hai primavară!

Update: suntem în Gătaia, am adunat vreo 45 de minute de întârziere și trenul nu mai vrea să plece din gară. De fapt el pleacă, dar dupa 100 m se întoarce și tot așa…

Se întreabă lumea de ce Geoană s-a bucurat aşa repede şi de ce şi-a făcut deja planuri şi program de preşedinte. E foarte simplu, nu e vina lui, nu e chiar prostanac, e doar naiv, s-a luat după Vanghelie.
Cam aşa a fost discuţia:
Mircea Geoană: – Cum e Mareane? Ce să spun oamenilor?
Marean Vanghelie: – Spune-le “Am #@%&&* învins!”
MG: -Ce?!?
MV: – Zi-le “Am #@%&&* înfrânt!”
Şi Mircea Geoană către popor:
Am învins!
Dar #@%&&* era felul lui Marean de a conjuga verbul a fi. El i-a transmis lui Mircea să zică lumii “Am fost învins!”

De ce?
Vă explică Bleen mai bine aici.
Şi nu uitaţi:

Azi m-a anunţat iubita mea că am primit în poştă o scrisoare de la primarele Ciuhandu. Cică prin aceasta vrea să ne anunţe sau să se justifice (n-am înţeles prea bine) de ce votează el cu Geoană. După ce explică şi cum ne aflăm în postura nasoală de a vota intre două rele, cum a fost cu Vadim şi Iliescu, începe să povestească ce calităţi deosbite are noul său prieten pesedist, bazându-se parcă pe memoria mea mai scurtă de 3 rânduri.
Domnule Ciuhandu, nu mă interesază că dumneavoastră credeţi în proiectul Johannis cel cu nume, dar fără de proiect, nici că îi găsiţi lui Geoană calităţi pe care chiar şi el e convins că nu le are, iar mucii daţi de dumneavoastră în fasole cu ocazia zilei de 1 Dcembrie nu pot  fi scoşi nici cu macaraua, cu atât mai puţin cu o scrisoare de explicaţii/justificări/baliverne.

Şi să nu aud nici de Antonescu, m-a convins şi el că e tare consecvent… not!

PS: Urmariti ultimul interviu de campanie al lui Băsescu pe blogul lui Zoso

…din nou.
Cum se poate ca în fiecare an să descoperi acelaşi lucru pe care l-ai mai descoperit de zece ori până atunci? Asta mi se întâmplă mie în fiecare iarnă. Simt miros de vin fiert, îmi place, îmi cumpăr un pahar şi în timp ce beau îmi dau seama de ce greşeală am făcut. De fiecare dată pun botu’ şi, în loc să-mi iau o bere sau un pahar cu apă, mă las vrăjit de “magia” sărbătorilor…

Am ajuns să votez la Paris. Eu şi Florin Piersic… şi încă 10000 de oameni. Mi-a plăcut atât de mult încât am stat mai bine de 3 ore la coadă pentru că aşa cum zăpada ne ia mereu prin surprindere chiar şi în ianuarie, aşa alegerile îi iau pe berBECi de fiecare dată pe nepregătite.
Am văzut români dornici să voteze cu orice preţ, fără a fi cumpăraţi cu ouă, brânză, găleţi sau alte cele, am văzut români aşteptând civilizat la rând, dar şi români certaţi cu bunul simţ , am văzut o stradă a Parisului care trăia prin faptul ca Romînia alegea, am văzut francezi facându-ne poze cum facem noi la Tour Eiffel, am văzut o tentativă de “fraudă” prin “mituire” cu zmeură (asta a fost între prieteni), am văzut un preot ce se dorea serios prin barba albă şi straiele purtate, dar care a dezamăgit când şi-a băgat cunoscuţii unul câte unul la vot ignorându-i pe cei mulţi care aşteptau cuminţi.
Şi dacă am văzut atâtea departe de casă, probabil că am fost turist. Şi dacă am şi votat, probabil că am fost turist electoral, şi eu şi ăl mai mare ciocoflender, iar pentru că nimic din ce am făcut n-a fost ilegal, aş vrea ca pentru cei care votează de mai multe ori să se introducă termenul de “navetist electoral”, nu de alta, dar nu vreau să mă simt în afara legii la toate alegerile ce vor urma.

Hai noroc!

Deşi zilele acestea se vorbeşte foarte intens despre faptul că NASA a descoperit apă pe Lună, trebuie ca lumea să ştie că ţara noastră se poate mândri cu un pas mult mai rapid în această direcţie. Satul Lipsiţii din comuna Vadu Sec este primul sat care a beneficiat de introducerea apei menajere încă din vremea comunismului. Cu toate acestea, săracia atinge proporţii covârşitoare în rândurile lipsiţenilor, iar folosirea apei menajere a devenit un lux, făcându-şi apariţia cercul vicios: oamenii nu au bani pentru apă->edilii nu pot întreţine corespunzător reţeaua de apă->sătenii nu pot folosi apa chiar dacă au bani.
În aceste condiţii, România este prima ţară care a descoperit apa o dată pe lună, dar nu a beneficiat de publicitatea de care beneficiază NASA în aceste zile. Pe lângă această consemnare, trebuie remarcat şi spiritul cultural deosebit al lipsiţenilor. Nu e foarte important cum s-a dezvoltat acest spirit, dar poate că merită totuşi menţionat. Tot din cauza sărăciei, de-a lungul timpului s-au împuţinat treptat alimentele care ajung în Lipsiţeni, mai ales dacă e vorba despre mezeluri, şi nu puţine sunt cazurile în care un singur mezel mai rămâne şi pentru acest sat. Dar lucrurile bune nu au întârziat să apară: aşa au luat naştere adunările de la Mezelul Satului, unde au loc dezbateri pe teme politice, agricole, culturale ce au rolul de a hrăni spiritul, chiar şi atunci când stomacul rămâne gol.

Hai noroc!

Şi să mai spună cineva că lui Băsescu nu i-a ieşit clipul în care îi ironizează pe defecţii de la Antena 3.

Hai noroc!

Cred că sunt un om rău, nu prea îmi place să-i ajut pe alţii. Spre exemplu, acum vreo patru ani, pe cand eram şi eu student şi viitor injinier, mă întorceam de la cursuri împreună cu nişte colegi când ne-a oprit un nene să ne întrebe: “măi feciori, nu ştiţi pe-aici un loc de muncă? Am venit aici că am auzit că sunt mai multe sanse să gasesc”. Ne-am uitat ca proştii unii la alţii, nu ne-a mai întrebat nimeni asta până acum, şi, deşi omul parea puţin matolit, era interesat şi ne-am străduit să-l ajutăm explicându-i cam pe unde ar trebui să caute.
Peste vreo trei săptăpmâni m-am întâlnit iar cu el, iat cam turmentat: “mă fecior, nu ştii p-aici unde aş găsi un loc de muncă?”. Îi bâjbâi eu ceva, nu de mare folos, dau să plec, dar mai vroia ceva cu mine: “mă fecior, cum să-ţi spun, mi-e ruşine, da’ te rog să mă crezi că mi-e ruşine, n-ai să-mi dai şi mie două zeci de mii, ca mi-e foame”. I-am dat, ştiam că a venit de departe să caute loc de muncă şi nu a găsit.
Peste vreo cinci luni, mă intorceam tot de la cursuri şi pe cine văd? Tot el. Tot beat. Tot fără job. Dar cu o întrebare: “mă fecior…”. De data asta i-am zis că nu ştiu şi când să mă întrebe de bani, am plecat.
Peste alt an mă plimbam pe o străduţă. L-am văzut pe partea cealaltă. Când m-a văzut şi el, a venit înspre mine clătinându-se şi mi-a zis: “mă fecior, am şi eu o întrebare” şi eu i-am zis “hai mă las-o, n-ai mai terminat cu întrebarea asta?”. Şi-a rămas mirat, iar eu mă gândeam că dacă-l mai intâlnesc şi îmi zice acelaşi lucru, îl iau la bătaie.
De puţin timp am trecut din nou prin zona lui, complexul studenţesc din Timisoara. Normal că l-am văzut, normal că şi el pe mine, normal că la fel de roşu în obraji de la sticla deja goala din buzunar şi normal că întrebarea n-a lipsit. Dar răspunsul meu a fost un “nu” extrem de calm. Mi-am dat seama că nu avea ceva cu mine. Dar “mâna întinsă, care nu spune o poveste, nu primeşte nimic!”. Am aflat că şi Timişoara îl are, undeva ascuns, pe personajul lui Gheorghe Dinică. Dar, din păcate, lumea nu îl mai are pe cel adevarat…